Impacarea

E pustiu… E ingrozitor de liniste si nimeni nu se misca. Toti sunt stane de piatra si ma privesc, se uita cu ochii mari la mine, lacrimi se preling pe obrajii lor de marmura. Ma compatimesc pentru ca in acea liniste de mormant ei vorbesc unii cu altii, se inteleg, iubesc si respecta, iar eu, cea care se poate misca si vorbii, nu este inteleasca sau iubita…
Ma uit atenta la chipurile lor si le recunoasc trasaturile, sunt prietenii mei, prietenii lui si el, chipuri atat de familiare si iubite de mine, acum ma sperie. De ce m-au incoltit si se uita la mine cum stau lipita de pamantul rece, fara sa ma misc sau respir si nu fac nimic pentru a ma ajuta? De ce nici el nu ma ajuta?
Stau pe spate si privesc cerul, iubesc stelele si luna, iubesc secretele pe care ele le ascund si frumusetea divina ce le invaluie. Dar in seara asta nu ma pot inveseli, in seara asta le privesc si plang, plang pentru ca mi-e dor de zambetul meu, de visele mele, de prietenii mei, de el, de prietenii lui, de planurile de viitor, de noptile petrecute in dormitor, pe covor, cand rememoram clipele petrecute alaturi de persoane dragi. Pe cer se deruleaza acum un film, ‘Amintiri’, iar eu sunt ceea ce am visat mereu, actrita principala. Imagini cu mine apar si dispar: eu alaturi de prietenele mele pe „camere” palngand toate din cauza baietilor, eu si cea mai buna prietena a mea facand ‘juramantul prieteniei’ unind doua suvite de par intr-una singura, eu certandu-ma cu ea , eu indepartandu-ma, noi doua devenite niste straine acum, eu si el la primul sarut, noi la primul ‘te iubesc’ cand artificii luminau cerul, eu si el spunandu-ne ‘adio’, eu zambindu-i fals, aceeasi eu stand pe o banca alalturi de prietenii mei simtindu-ma singura, eu plangand iar ele, prietenele mele, consolandu-ma… Cate lucruri… amintiri, planuri, zambete, lacrimi…

Ma ridic de jos cu lacrimile curgand siroaie pe obrajii mei rosii  si il sarut pe el pe buzele acelea atat de reci si familiare. ‘Ti-ai incalcat juramantul, m-ai uitat, dar eu nu o voi fac’. M-am apropiat de cea mai buna prietena a mea, am strans-o in brate si i-am dat un pupic pe obraz, <<Iti mai amintesti cat ne plangeam una la alta, cat de mult tineam una la alta?>> Mi-am strans prietenii in brate, unul cate unul, si le-am dat cate un pupic, cerandu-le iertare daca i-am dezamagit. Am simti pielea lor de marmura cum imi ingheaza trupul, dar imi incalzeste sufletul, m-am simtit mai legata de ei ca niciodata, ii iubeam pe toti, fara exceptii, pentru ca ei ma reprezinta, datorita lor sunt eu. La final m-am apropiat de el iar si i-am mai dat un sarut pentru ca deja imi lipseau buzele lui, i-am soptit un ‘te iubesc ‘ la ureche exact asa cum ii placea, adaugand la final ‘sa fii fericit’, apoi strigand ‘ sa fiti cu toti fericiti, sa fim toti!’

M-am asezat din nou pe pamant, dar acum nu mai parea asa rece, iar cerul era mai senin si stele mai stralucitoare, mai usor de atins. M-am uitat din nou spre toti acesti eicare ma inconjurau, privirile lor era acum prietenoase, intelegatoare, le-am zambit si m-am intins pe spate. Filmul era pe sfarsite, amintirile ramaneau in trecut, ma bucuram de prezent si speram la un viitor mai bun sau… nu?